lumina pătrunde odaia ca un somnifer
dulce noiembrie cade bolnav în visare
timpul îşi leagănă orele triste de ieri
oraşul în febră respiră ca o bătrână
ce-şi poartă umilă povara a sute de ani
azi semafoarele ard a gutuie-fecioară...
o toamnă târzie cu riduri pe creştet
e tot ce mai am e tot ce mai am
ce triste sunt poeziile în lunile de toamnă..cum aţi ajuns să o iubiţi?
RăspundețiȘtergereCred că azi am ajuns să o detest...şi poate anotimpul nu are nicio vină, dar nu ştiu cum mi-a adunat toate tristeţile într-o lună de toamnă.
Asa si se intampla: iti aduna tristete. Peste un an vine iarasi, cu aceeasi desaga... incepi sa o simpatizezi ca are grija si nu uita de tine. De fapt, tot ce mi s-a intamplat mai frumos si mai trist a fost de fiecare data toamna...:)
RăspundețiȘtergerepoza e făcută de Dvs.? Mi-a amintit de mestecenii de la Străşeni de lîngă Şcoala de Arte..
RăspundețiȘtergereNu, e culeasa de pe net. :)
RăspundețiȘtergere