S-au oprit de câtăva vreme în faţa unei vitrine de florărie, în piaţa Senatului. Nora vorbeşte şi îşi dă foarte bine seama că el nu ascultă. Ce o fi privind oare cu atâta atenţie? În vitrină sunt câteva crengi de liliac alb, ce par ninse de zăpada abia căzută. Foarte tinere şi foarte obosite, crengile sunt subţiri, verzi, înclinate sub greutatea buchetelor albe. Privirea lui Paul e oprită acolo, la fel de absentă ca şi până acum, dar cu un început de zâmbet ceţos care vine, greu, de departe.
"Dacă aş pleca acum, cred că nici nu ar băga de seama că nu mai sunt lângă el", gândeşte Nora. E poate şi cel mai cuminte lucru pe care-l poate face. Nu e supărată, nu e jignită, dar îşi dă seama că omul ăsta e un străin şi că nimic nu-l mai poate smulge din tăcerea lui. "Orice aş spune, orice aş face, privirea asta n-am să i-o schimb."
Se desprinse încet, cu băgare de seamă, ca şi cum ar fi vrut să nu-l trezească din somn, şi trecu linia de tramvai spre Podul Senatului.
- Nora!
O strigă pentru întâia oară pe nume. Era lângă ea, o ţinea de braţ şi o privea drept în ochi, cu o privire care în sfârşit o privea.
- Nora, te rog, iartă-mă. Sunt nebun, sunt prost-crescut.
- Nu, Paul. Nici nebun, nici prost-crescut. Poate nefericit.
El ridică din umeri.
- Să nu zicem nefericit. E o vorbă care nu-mi place. Şi cred că nici nu sunt. Mai degrabă obosit... da... foarte obosit...
Acum de ce tace? Are tăceri care s-ar putea spune că nu se vor termina niciodată. În ce depărtări a plecat? Cum să-l chemi înapoi? Numai mâna lui e aici, pe braţul drept.
Şi când îl crezu cu totul pierdut, iată, vocea lui reveni, fără nici o ridicare de ton, egală, la fel de închisă, ca şi tăcerea din care se desprinsese.
- Eu n-am nimic de spus nimănui, şi n-am nimic de aflat de la nimeni, înţelegi, Nora? Înţelegi de ce am vrut să fug aseară? Azi-dimineaţă încă nu mi se părea târziu pentru a fugi. Şi acum, uite, acum încă mai e timp. De ce m-ai căutat? Ar trebui să uiţi că ne-am întâlnit. Ar trebui să ştergi din amintirea dumitale ziua de ieri.
- Şi noaptea?, întrebă Nora, mai mult pentru ea.
- Da, şi noaptea. Suntem destul de serioşi amândoi pentru ca să nu luăm în tragic o astfel de întâmplare. Nu vreau să te jignesc, crede-mă, dar aş prefera să te jignesc decât să te înşel. Dumitale îţi trebuie puţină prietenie, puţină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.
Privea mereu înainte, fără să întoarcă o clipă capul spre ea, avea mereu aceeaşi vagă amărăciune pe buze.
- Spuneai adineauri că nu ai nimic de dat. Totuşi, îţi rămân cîteva zile libere... dumneata le zici pustii... Dă-le cuiva... Poate se va găsi un om care să le primească şi să facă ceva cu ele...
El se opri din mers şi sub bătaia felinarului sub care se aflau o privi pe Nora, probabil ca să-i citească în ochi tot ce i se părea neclar în vorbele ei.
- Dacă e o invitaţie, e mai bine să îţi spun că nu o pot primi.
- Nu e o invitaţie. E un sfat. Pleacă. Vei fi mai puţin singur. Vei uita, poate...
- Nu ştiu, lucruri pe care trebuie să le uiţi.
El ridică iar din umeri, cu acelaşi gest de negaţie, de îndoială, de inutilitate.
- Ai făcut vreodată schi?
- Nu.
- Ar trebui să încerci.
Şi pe urmă, deodată, luându-l de mână şi silindu-l să se întoarcă spre ea, îi spuse privindu-l în ochi:
- Vino cu mine în munţi, să facem schi.
Îl privea fix pentru ca el să-i poată şi de astă dată răspunde cu o tăcere.
- E o copilărie, Nora.
- De asta ţi-o propun: pentru că e o copilărie. Ascultă-mă, Paul: dă-mi mie vacanţa dumitale. Adineauri, crede-mă, nu ţi-am cerut-o, dar acum ţi-o cer, dă-mi-o mie.
El nu răspunse nimic. "Cel puţin n-a zis nu", se consolă Nora în gând. Pe pod, vântul de seară bătea redeşteptat din calmul de până atunci. Castanii albi se scuturau pe trotuar de zăpadă ca de o prea fragilă floare.
/fragmente extrase din romanul Accidentul de Mihail Sebastian/
