E mai mult decât un membru de familie. Nu e o jucarie, nici un personaj din poveste. E un animăluţ care a apărut in viaţa noastră într-o zi ploioasă de noiembrie. O zi de weekend, când vântul rece ne-a obligat să ne ascundem în casă. Plictisit de aceleaşi mutriţe de pluş, vechile jucării împraştiate pe jos, cutiile răsturnate, ghiveciurile cu flori - la fel, năzdrăvanul nostru a prins a ne exploata pe noi în calitate de actori-păpuşari. Aşa se făcea ca tocmai pe atunci în odaie se instalase comod un telefon-jucărie cu un receptor de culoare roză. Ce-i veni lui tati de inventă o discuţie telefonică cu elefantul...roz, nu stie nici el, cert e că de atunci acest moment a devenit un fel de ritual.
Elefantul trăieşte într-o pădure deasă, unde cresc banane cu sacul şi maimuţele sunt cele mai bune prietene cu el. Se adună de sărbători şi născocesc câte un barbecue vesel şi aromat. Deşi nu vorbeşte nici o boabă, piciul meu e ca alarma: la aceeaşi oră îmi înmânează solemn telefonul-minune şi insistă să-mi conectez aparatul grăitor la priză. Credeam ca imaginaţia mea e suficient de bogată, cel puţin coordonatele limitelor sale nu se află atât de aproape încât să dau uşor de ele. Mă înşelasem. Acum ştiu că copilul meu mă întrece la capitolul ăsta.
Elefantul roz papă banane, portocale, mere, nuci... şi terci. Face lăptic pentru bebeluş. Uitasei să vă spun că bebe-ul elefant s-a născut din necesitate, cam în ajun de revelion. Trebuia să-l despărţim pe flăcăul nostru de suzetă. Trucul n-a avut nici un efect, dar elefănţelul s-a născut deja şi n-ai ce face decât să întrebi de sănătatea lui când se iveşte ocazia.
Fii bună, mami, şi mă întreţine cu discuţii telefonice! Simt că am epuizat toate resursele imaginative şi când mă trezesc din nou cu receptorul roz în mână, ştiu că mă aşteaptă cel mai important test la care mă supune puiul meu: testul de credibilitate...
