camera obscura

mi-e teamă
că nu voi auzi chemarea
ca un zvâcnet pasărea din mine
deschid geamul spre dincolo
întind braţele lungi
drumuri troienite

uneori îl descoper trece
de la un nor la altul
culege câte un vers
o metaforă
de parcă ar desprinde secundele
de pe ramuri aşteptare
ninge greu
peste fruntea plecată de gânduri
nu sunt decât slujnica
menită să aducă lumina
atunci mă întreb
dacă albul cerului nu e alb
ca în picturile lui Vermeer
şi poetul nu are vârstă
cum e să trăieşti zborul fără aripi
acolo sus pe pământ

aş muri în fiecare zi
fără să mă nasc
cu dor adânc de veşnicie
rostogolindu-se pe buze

nocturnă

ca o femeie luna
plină de tăceri
crescute din mâhniri
bucuriile mărunte fărâmituri
culese flămând dintr-o pâine
odată rumenă şi caldă
mereu a altora
degetele reci
numai ele ştiu câte taine
ascunde tremurul luminii