Ciudăţenii de-ale femeilor...

Dacă îţi spune iubi că eşti cea mai super fiinţă din univers, să ştii că te minte. Nu o face intenţionat. Te minte pe tine, se minte pe sine. Frumos, atent, discret şi dulce. Te minte alb. Adică neadevărul nu face rău nimănui. Te simţi îndrăgită, apreciată, iubită, unică în felul tău de a fi. Simt şi eu la fel, ca orice femeie. Seara cuvintele par rupte de pe lună, sclipesc argintiu şi sună magic. Dimineaţa însă, când trebuie să mă salut cu oglinda şi să mă autoinspectez din nou, înţeleg că luna e sus de tot şi eu - departe de super fiinţă.
Nu sunt ideală, nu sunt perfectă, sunt simplu femeie. Citisem undeva pe net nişte idei preconcepute despre femei. De bărbaţi, de altfel. Nu ştiu ce zic despre noi barbaţii. Dar ştiu că pot enumera cel puţin 5 ciudăţenii care fac o femeie simplu de adevarată şi minunată:

1. Femeia e preocupată prea mult uneori de aspectul exterior. Mai ales tenul feţei. Doamne fereşte să zărească rătăcită pe undeva o imperfecţiune căt de neînsemnată. Suferă. Mult şi greu. De parcă şi-a pierdut motanul (am avut eu o experienţă neplacută adăugată la zilele mele).

2. Dacă merge sa facă shopping - 90% din timpul alocat e pierdut pe privit, pipăit, măsurat, cântărit, plimbat şi restul - pe cumpărături propriu-zise. Poate face şi din astea: pierde o zi întreagă alergând de la un butic la altul şi se întoarce acasă cu mâinile goale.

3. Este pretenţioasă şi critică. În tot ce face şi în tot ce fac cei de lângă ea. Vrea sa fie/arate totul perfect. Deşi întelege bine că idealismul e un simptom nu chiar sănătos.

4. Are o colecţie de flecuşteţuri, după cum stă bine unei femei. De fapt, două. Una cu vederi şi ilustraţii, tot soiul de felicitări. Alta cu bibelouri: porţelan, ceramică, piatră, etc.

5. Îi place să plângă. Da, da. Îi place. Uneori o apucă aşa un dor de plâns... Şi scurge primele lacrimi pentru ciorapul alb murdărit de un coleg cu talpa mare încă în clasa I-âi. Apoi încă două pentru că şi-a dorit o jucărie în copilărie şi nu i-au cumpărat-o. Apoi ele vin singure, rând pe rănd şi cu o viteza din ce in ce mai grăbită: pentru nişte poze la care ţinea şi pe care le-a pierdut, pentru nişte acte furate în troleu pe timpul studenţiei, pentru un colocviu cu restanţa, pentru stiloul preferat pierdut în orele de serviciu, pentru o vorba de ocară scăpată de iubi... ehei, şi plânge, şi plânge... Lacrimi să fie, că motive... se găsesc ele! Şi dacă intră în joc, nu e atât de uşor să o opreşti... Şi iată aşa, dintr-o singură lovitură ucide cu lacrimi măşcate de elefant toate supărările de-o viaţă...

   Mă mir deseori de câtă răbdare şi persistenţa are nevoie un bărbat ca sa inţeleagă mofturile unei femei.
Sunt primele cinci gânduri care mi-au venit "pe limbă'. Dacă mai aveţi, mai scrieţi. :)