la rascrucile cerului
sa vii
cand ziua si noaptea
isi strang mainile de culoarea pacatului
la podul amintirilor noastre te astept
amintiri
pe care le-am sapat adanc
in carnea pantecului meu
si peste ani te-am nascut poezie...
atunci am muscat din viscerele marului antic
era umbra unui vis strain
demult apus
pentru existenta mea bolnava
atunci s-a revarsat flegma din ochiul meu stang
si albastrul lui
ti s-a imprimat adanc pe retina sufletului
si-ai devenit iubire
acolo
unde paznicii siderali cu pieptul gol
mai spinteca aerul cu sabia tacerii
unde luna mai paste din iarba dorului meu si al tau
te astept sa vii...
dacă aş comenta-o cumva, ar fi prea puţin căci nu aş putea exprima echivalentul emoţiei pe care am simţit-o citind-o, dacă nu aş spune nimic..nu ar fi corect, căci poezia merită închinăciune.
RăspundețiȘtergere