mi-e teamă
că nu voi auzi chemarea
ca un zvâcnet pasărea din mine
deschid geamul spre dincolo
întind braţele lungi
drumuri troienite
uneori îl descoper trece
de la un nor la altul
culege câte un vers
o metaforă
de parcă ar desprinde secundele
de pe ramuri aşteptare
ninge greu
peste fruntea plecată de gânduri
nu sunt decât slujnica
menită să aducă lumina
atunci mă întreb
dacă albul cerului nu e alb
ca în picturile lui Vermeer
şi poetul nu are vârstă
cum e să trăieşti zborul fără aripi
acolo sus pe pământ
aş muri în fiecare zi
fără să mă nasc
cu dor adânc de veşnicie
rostogolindu-se pe buze
că nu voi auzi chemarea
ca un zvâcnet pasărea din mine
deschid geamul spre dincolo
întind braţele lungi
drumuri troienite
uneori îl descoper trece
de la un nor la altul
culege câte un vers
o metaforă
de parcă ar desprinde secundele
de pe ramuri aşteptare
ninge greu
peste fruntea plecată de gânduri
nu sunt decât slujnica
menită să aducă lumina
atunci mă întreb
dacă albul cerului nu e alb
ca în picturile lui Vermeer
şi poetul nu are vârstă
cum e să trăieşti zborul fără aripi
acolo sus pe pământ
aş muri în fiecare zi
fără să mă nasc
cu dor adânc de veşnicie
rostogolindu-se pe buze
inspirația? nu, „îl” e masculin! atunci scrisul? gândul? adevărul? sensul vieții?
RăspundețiȘtergereCamera obscură e fotografia interiorului tău?
Pe el, poetul. Cred că da. Totul e răsturnat, uneori nu mai pricep nimic. O leneşă sunt, aşa cum ţi-am spus. Trebuie să fac ordine şi să stabilesc nişte priorităţi. Îţi mulţumesc din suflet pentru vizită!
Ștergere