Nimeni

nu ne datorează nimic - nici iubire, nici atenție, nici timp. Această propoziție, care pare o banalitate, ascunde de fapt un abis. Noi suntem cei care ne iluzionăm că ni se cuvine ceva, că prezența celorlalți este un tribut plătit ființei noastre fragile. Dar cine a decis asta? Cine ne-a promis că vom fi iubiți, că vom fi văzuți, că timpul altuia ne aparține?

„ℕ𝕖 𝕟𝕒ș𝕥𝕖𝕞 𝕠𝕓𝕠𝕤𝕚ț𝕚, 𝕥𝕣ă𝕚𝕞 𝕡𝕖𝕟𝕥𝕣𝕦 𝕒 𝕟𝕖 𝕠𝕕𝕚𝕙𝕟𝕚”, spunea 𝑪𝒊𝒐𝒓𝒂𝒏. Dar mai obositor decât viața însăși este efortul absurd de a cere lumii să ne răspundă, de a pretinde atenție acolo unde există doar indiferență, de a cere iubire acolo unde sălășluiește vidul. Nimic nu este mai sfâșietor decât descoperirea acestui adevăr, și totuși, nimic nu este mai eliberator.

Când înțelegi că nimeni nu îți datorează nimic, începi să exiști cu adevărat.
Încetezi să mai cerșești, încetezi să mai implori: priviri, atingeri, recunoaștere.
Nu mai trăiești sub jugul speranței.

„𝕆𝕣𝕚𝕔𝕖 𝕖𝕩𝕚𝕤𝕥𝕖𝕟ță 𝕒𝕛𝕦𝕟𝕘𝕖 𝕦𝕟 𝕡𝕣𝕖𝕥𝕖𝕩𝕥 𝕡𝕖𝕟𝕥𝕣𝕦 𝕣𝕖𝕞𝕦ș𝕔𝕒𝕣𝕖”, scria 𝑪𝒊𝒐𝒓𝒂𝒏, dar ce remușcare poate fi mai amară decât aceea de a fi trăit o viață dependentă de ceilalți, prizonier al așteptărilor?

Eliberarea vine din detașare. […] Într-o lume a egoismului și a resemnării, singura formă de supraviețuire demnă este renunțarea la orice pretenție. Liniştea înseamnă a reduce asteptările la tăcere, a accepta faptul că singurul timp care îți aparține este al tău, singura iubire certă este cea pe care nu o ceri, și singura atenție autentică este cea pe care ți-o acorzi singur.

Să nu ții cu dinții de nimic.
Să nu mai crezi în promisiuni implicite.
Să te desprinzi.
Abia atunci începi să trăiești.

(Text preluat şi adaptat, facebook)