haibun

O după amiază transpirată de vară. E sâmbătă. Vestea că profesoara mea nu mai e a venit ca un trăsnet. Nu mai sunt conștientă de mişcările mele. Toată vlaga corpului s-a scurs în faţa caniculei insuportabile, la pământ. Amintirile dau năvală, alerg haotic prin zilele copilăriei, când pâinea învăţăturii putea fi şi unsă cu miere, şi presărată cu piper. Satisfacţie şi, totodată, provocare. Orele mele dragi de română, buna şi draga mea călăuză...

cerul fără nori -

pe asfaltul fierbinte

toată furtuna

Îmi pot aduna simţurile doar atunci când am parcurs deja o bună parte din calea care duce spre nordul ţării. Îmi permit să dezlipesc ochii de la volan, încetinesc şi privesc în jur. Urmăresc cum se îngustează drumul. Prin ţesătura de frunze, lumina solară se reduce aruncând umbre pe parbriz. Aerul dens prinde o undă de răcoare. Inspir, expir. Nu ştiu cât am mers aşa, cu răsuflarea întretăiată.

În stânga geamului - un câmp deschis. Câteva cornute pasc… de parcă ar simţi şi ele nevoia să îşi pună gândurile zilei în ordine. Pulsul se mai potoleşte şi pot să îmi şterg lacrimile oprite în colţul buzelor. Deodată, apare imaginea senină a unui lac reflectând o lume despovărată de tristeţe, amintiri sau durere.

copilărie -

în luntrea părăsită

doar timpul mai urcă

Lacul Stânca - Costești. Sursă: diez md