Nimic nou pe aici. Câteva poeme vechi, proaspăt şlefuite. Plecăciuni celor care au contribuit la iluminarea minţii mele, echipei de pe
Lira, dnei Cristina Ştefan, pentru efortul titanic în scopul promovării culturii româneşti!
Semn de recunoştinţă specială pentru Alexandra, Any şi dna Camelia!
O îmbrăţişare caldă pentru
Ottilia, care a oferit blogului meu un loc important pe pagina sa! (Ottilia, dragă, ştiu că vei trece peste rândurile astea!)
Mulţumesc cititorilor mei fideli şi celor care intră întâmplător să mă citească!
Plecăciuni până în pământ pentru profa mea de lb. română şi buna mea prietenă (mi-e tare dor de dvs, cine ştie, poate într-o zi...)
inspiră adânc, femeie, şi taci...
greu este nervul secundei
soarbe izvorul din mine
dimineţi obosite
în petale de scrum
le trag peste glezne
melcul de sare
îmi clădeşte în sunet
cochilie de piatră
aplec peste şale încă un zid
de cuvinte nespuse
mai pun pe grumaz un somn fără noapte
două sau trei ce mai contează
glodul iernii acerbe
aleargă la trap
peste pomeţii desculţi
greu respiră pământul
ţărâna a prins rădăcini
peste creştetul meu
inspiră adânc, femeie, şi taci...
insomnie
aşteptarea
ţese pânză cenuşie
peste plămânii de humă
gândul mut
paşte în câmp deschis
firele de lună
moartea
mă priveşte cu ochi de ciclop
dinspre apus
cumpănă de noapte
tăcerea nu se împarte decât la unu...
cu oglinda în pumni
sălbateca inocenţă
se ascunde printre flori de liliac
adun în palme cioburi de timp
văd cum vii spre mine
zâmbeşti conspirativ
pâine caldă de la iepuri şi salam dietetic
mirosul suprapus peste zgomotul bocancilor grei
înghiţeau cărarea saşie
fericirea avea ochi de ploaie neastâmpărată
jucam şotron cu genunchii juliti...
timpul pe acolo nu a trecut demult
o amorţeală ciudată zgârâie retina
cerul în cearcăne
aceeasi poartă verde
paşii se aud tot mai slab
am rătăcit în căutările mele
tată, nu găsesc în mine puterea
să-ţi iert vreodată
plecarea atât de grăbită
autoportret
sunt atât de femeie
ard ca viaţa
port implanturi
ochi îndrăgostiţi
imitând perechi
fericirea pe sub geamuri
soarele demodat
în loc de cearşafuri
timpul are buget redus
trag pe nări mirosul de iarbă nouă
ca un maidanez flămând după
mila împărţită în stradă
aştept cucul să ghicească în palmă
ca altădată când
legam iubirea la piept cu aţă
cumpăr vise en-gros
dau oricând plămâni cu împrumut
sunt mondenă
ca o staţie terminus
unde lumea îşi scutură papucii de toamnă
aprinzând o ultimă tigară
mofturi boeme
pictez
sărbătorile
femeie-pădure
părul
pulbere de argint
tatuată pe umeri
sâni
valuri de mătase
sărutând goliciunea
Doamne
fă-mă netimp
decembre nins
opreşte clipele de catifea
în palme de copil
născut fără lumină
sau cânt de vioară
în paharul cu vin
lângă inima bărbatului
care mă iubeşte
cea dintâi vreau să fiu
inspiraţia
să împart albul nopţii
cu singurătatea poetului
striveşte-mă
între degete
bob de scoruş
aşterne-mă cerneală
sub pana cuvintelor
alerg cu sufletul desculţă
stropită cu sânge
pleoapa zorilor
se desface scoică
aruncată la mal
zvâcnetul ei
prevesteşte agonia
luminii
pe fruntea ierbii
stropii de rouă
clocesc secundele
înainte de ploaie
ecoul lor
frământă sub tălpi
curcubeul
salcâmul
îşi plimbă degetele albe
prin părul dimineţii
răcoarea
creşte ghem
din inima neagră a nopţii
îngerii lumii încă visează
la zidul plângerii
se zbate-n cădere
ploaia cu ochi de fecioară
refrene funebre
se sparg de morminte
vântul îşi linge rănile
fiară atroce
crestate în coaja de piatră
cuvintele seci
muşcă de gânduri
lângă zidul tăcerii
îngeri
cu aripile zdrobite
trimit colete
părinţilor
rodeam un colţ de creion care
