3 septembrie 2011

emoţie de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.


/N. Stănescu/

13 august 2011

ca o palmă peste obraz timpul

(musafir neinvitat)

linişte albă lunecă spre ţărm
într-o îmbrăţişare dulce
chinuitor de cuminte
ah serile cu romanţe când
capul îmi umbla pe unde se adună ploaia
parcă aud de sus
o femeie poate fi
soţie mamă fiică colegă amantă
niciodată prietenă
cuvintele mamei ţipăt de pescăruş
îngheţau in aer
preţ de o secundă 
apoi se ştergeau una cu nisipul
pun episoadele pe rug
în tremurul degetelor de foc
întrezăresc un nou septembrie
cerşetor afurisit
roagă să-i deschid

6 august 2011

"parcă am umblat numai pe creste, numai în lumină"

   S-au oprit de câtăva vreme în faţa unei vitrine de florărie, în piaţa Senatului. Nora vorbeşte şi îşi dă foarte bine seama că el nu ascultă. Ce o fi privind oare cu atâta atenţie? În vitrină sunt câteva crengi de liliac alb, ce par ninse de zăpada abia căzută. Foarte tinere şi foarte obosite, crengile sunt subţiri, verzi, înclinate sub greutatea buchetelor albe. Privirea lui Paul e oprită acolo, la fel de absentă ca şi până acum, dar cu un început de zâmbet ceţos care vine, greu, de departe.
   "Dacă aş pleca acum, cred că nici nu ar băga de seama că nu mai sunt lângă el", gândeşte Nora. E poate şi cel mai cuminte lucru pe care-l poate face. Nu e supărată, nu e jignită, dar îşi dă seama că omul ăsta e un străin şi că nimic nu-l mai poate smulge din tăcerea lui. "Orice aş spune, orice aş face, privirea asta n-am să i-o schimb."
   Se desprinse încet, cu băgare de seamă, ca şi cum ar fi vrut să nu-l trezească din somn, şi trecu linia de tramvai spre Podul Senatului.
    - Nora!
   O strigă pentru întâia oară pe nume. Era lângă ea, o ţinea de braţ şi o privea drept în ochi, cu o privire care în sfârşit o privea.
    - Nora, te rog, iartă-mă. Sunt nebun, sunt prost-crescut.
    - Nu, Paul. Nici nebun, nici prost-crescut. Poate nefericit.
   El ridică din umeri.
    - Să nu zicem nefericit. E o vorbă care nu-mi place. Şi cred că nici nu sunt. Mai degrabă obosit... da... foarte obosit...

   Acum de ce tace? Are tăceri care s-ar putea spune că nu se vor termina niciodată. În ce depărtări a plecat? Cum să-l chemi înapoi? Numai mâna lui e aici, pe braţul drept.
   Şi când îl crezu cu totul pierdut, iată, vocea lui reveni, fără nici o ridicare de ton, egală, la fel de închisă, ca şi tăcerea din care se desprinsese.
    - Eu n-am nimic de spus nimănui, şi n-am nimic de aflat de la nimeni, înţelegi, Nora? Înţelegi de ce am vrut să fug aseară? Azi-dimineaţă încă nu mi se părea târziu pentru a fugi. Şi acum, uite, acum încă mai e timp. De ce m-ai căutat? Ar trebui să uiţi că ne-am întâlnit. Ar trebui să ştergi din amintirea dumitale ziua de ieri.
    - Şi noaptea?, întrebă Nora, mai mult pentru ea.
    - Da, şi noaptea. Suntem destul de serioşi amândoi pentru ca să nu luăm în tragic o astfel de întâmplare. Nu vreau să te jignesc, crede-mă, dar aş prefera să te jignesc decât să te înşel. Dumitale îţi trebuie puţină prietenie, puţină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.
   Privea mereu înainte, fără să întoarcă o clipă capul spre ea, avea mereu aceeaşi vagă amărăciune pe buze.

    - Spuneai adineauri că nu ai nimic de dat. Totuşi, îţi rămân cîteva zile libere... dumneata le zici pustii... Dă-le cuiva... Poate se va găsi un om care să le primească şi să facă ceva cu ele...
   El se opri din mers şi sub bătaia felinarului sub care se aflau o privi pe Nora, probabil ca să-i citească în ochi tot ce i se părea neclar în vorbele ei.
    - Dacă e o invitaţie, e mai bine să îţi spun că nu o pot primi.
    - Nu e o invitaţie. E un sfat. Pleacă. Vei fi mai puţin singur. Vei uita, poate...
    - Ce?
    - Nu ştiu, lucruri pe care trebuie să le uiţi.
   El ridică iar din umeri, cu acelaşi gest de negaţie, de îndoială, de inutilitate.

    - Ai făcut vreodată schi?
    - Nu.
    - Ar trebui să încerci.
   Şi pe urmă, deodată, luându-l de mână şi silindu-l să se întoarcă spre ea, îi spuse privindu-l în ochi:
    - Vino cu mine în munţi, să facem schi.
   Îl privea fix pentru ca el să-i poată şi de astă dată răspunde cu o tăcere.
    - E o copilărie, Nora.
    - De asta ţi-o propun: pentru că e o copilărie. Ascultă-mă, Paul: dă-mi mie vacanţa dumitale. Adineauri, crede-mă, nu ţi-am cerut-o, dar acum ţi-o cer, dă-mi-o mie.
   El nu răspunse nimic. "Cel puţin n-a zis nu", se consolă Nora în gând. Pe pod, vântul de seară bătea redeşteptat din calmul de până atunci. Castanii albi se scuturau pe trotuar de zăpadă ca de o prea fragilă floare.

/fragmente extrase din romanul Accidentul de Mihail Sebastian/

13 iulie 2011

cocktail poetic


Haiku    

Ploaie de vară-
între două tunete
capriciu de Bach

/autor: Ana Urma/

 
http://lira21.ro/

10 iulie 2011

albul nopţii rămâne cu mine

(scrisori către Sophie, partea întâi)

mi-au tras la xerox profilul
repetau în soaptă
munte de sare munte de sare
au măsurat
iernile de sub tălpi
şi au făcut schimb de tăceri

aripile mele
gânduri fără corp
mă aruncă flămânde spre cer
nu exista întuneric, Sophie,
doar lipsa luminii
eu arăt spre zgomotul sub coaste
creşte în mine un cuib de cuc
le zic
ia pastilele râd ei ieşi la plimbare
cum nu pot să înţeleagă, Sophie,
nu vreau vindecare

uşile se deschid şi închid
albul nopţii rămâne cu mine

28 iunie 2011

fără decoraţii

unii se numesc prieteni
alţii sunt

ca florile de mac
nu ard decât pe creştetul verii
dar fructul
fură zâmbete
aproape invizibil
chiar dacă ninge
sau plouă

ca şi cerul care
ţine umbră într-o lume unde
păşesc atent
să nu mă rănesc
de gânduri jegoase


shadowy people
some are called friends
others really are

like poppy flowers
shortly burning
on the lips of the summer
their fruit stealing smiles
almost invisibly
when rain or snow

like the sky
giving shadow
in a world to be walked into
carefully
for the rotten thoughts that
injure my dreams

18 iunie 2011

"wind of change"

Exact ca în bancul: "Simţea nevoia pentru o schimbare-n viaţa ei şi a decis să-şi schimbe...browser-ul la internet".


P.S. Sper că place noul aspect. Promit să nu mai chiulesc atât de mult.:)

23 martie 2011

je suis malade



Je suis malade. Mai mult direct, decât metaforic.
Afară - soare, lumea a trecut la pantofi, eu - cu nasu'n băsmăluţe, tuşind pe voci ca un broscoi de baltă. Ap' cum să nu-ţi fie ciudă...:)

22 martie 2011

din cutia cu zahăr

conspiratie
sunt zile când
Dumnezeu mă aruncă în mine
ladă cu deşeuri sentimentale
rezistentă la foc
ireciclabilă
scutur nisipul din piept
între două nesomnuri
măsor un tur
pe aceeaşi alee
frigul încolăcit la gât
pervers afemeiat
în pumni
fluturi măcinaţi de vânt
apăs butonul cu imagini
zoom in
printre neuronii obosiţi
prinde circuit
un fir de viaţă
alb
gri
piersic
te văd ghem
torci liniştit căldură
în sufletul meu

(prelucrat in atelierul Lira21)

13 martie 2011

de dragoste


cândva toamna se încălzea printre noi
(de dragoste)

toamna aceea s-a întins rece
pe linoleum
făceam dragoste
ploaia bătea speriată la uşă
râcâia cu unghii vineţii
nu aveam nicio pătură să-i dăm
eram fierbinţi
ne frigeau buzele tăciuni ne aţâţam
unul pe celălalt
în vaze tufănelele se zburliseră
lumina se chircise într-un colţ
noi alergam unul prin celălalt
nu ne păsa că toamna avea frisoane
şuiera vântul pe sub uşă
felinare sfioase ochii
se-aprindeau candele
cu suflet
ne ţineau de cald

/autor: Ottilia Ardeleanu/

8 martie 2011

azi vreau să fiu eu

voyage
azi vreau să fiu eu
să te dezbraci de tine
iubeşte-mă încet
grăbit
gen retro
iubitule eşti perfect
ca timpul
citesc pulsaţia venelor
roman clasic
de pasiune
ură
şi... război
muşchii încleştaţi
între patimă şi regret
mă înnebuneşti
tu
cearşaful ascuns în cute
coapsa mea caldă
agitată
flămândă
şuieri sălbatec
halucinant de fierbinte
cal nărăvaş
prins în cursă
fără norme
adversari
premii
început sau sfârşit

la ora când
universul întreg
se zbate într-un deget
strânge-mă în palma ta caldă

p.s. imi era dor de acest poem, l-am readus în pagină, cu puţine retuşuri :)

vis de primăvară


Gingaşe flori de primăvară, soare blând, izvoare nesecate... Dumnezeu le-a privit şi a sculptat femeia! Să fiţi mereu iubite şi răsfăţate!

6 martie 2011

soul-made

singuri printre noi
urăsc dreptul
la viaţă fără existenţă
zâmbetul tău
soare abia născut
nu mai vreau să consum
cuvinte sterilizate
nici să-mi beau creierii
la micul dejun
în loc de cafee au lait
scuip ideile printre dinţi
nu-mi pasă
de politică, economie
sau dacă eşti diferit
la ce bun
cântaresc emoţiile
când
pot sa mă constrâng
din duminică în duminică
la un test
anti-afectiv
declar procedura
suport imunogen

suntem singuri printre noi
aici şi acum
infirmi
ai timpului de ieri
mă întrebi
ce a mai ramas din iarnă
un sfert de gând
cât un bob de lumină

septembrie
sunt dimineţi
când mă trezesc
o draperie indigo
episoadele din viaţa mea
se ghemuiesc
în coji de portocale
simt cum
plămânii adună furtuni
una pe umerii alteia
tăcere de plumb
peste ambrasele scurte

timpul
mă vinde ambalat
la pachet de pop-corn
şi parcă mă strânge
în talie
borcanul cu astre
caut în oglindă
copilul din mine
degeaba ţin orele prinse
în pumni
anii nu mă mai ascultă
nici cuvintele

doar cerul
fumează amorţit
trabucuri de toamnă

cărări crescute în palme
iubesc
aparent sunt mai bună
deşi afectiv pauperă
iert din lipsă de curaj
ura îmi provoacă groază
muncesc
să trec sub tăcere
adevărul
nu sunt decât un animal miop
car în spate ani
infectaţi de nelumină

ştii providenţa
mi-a interzis încă din uter
să ridic capul mai sus de orizont
rebelă
am încuiat porţile cerului
am aruncat vântul
cu fruntea de pământ
speram sa mă nasc coloană de stele
deşi domniţele în alb mi-au dat
scorul apgar maxim
simt cum
tot mai des mă calcă pe umeri
sincopele
nemuncite neiertate neiubite

între noi mereu
un anotimp
care ne desparte

cer azil cu soare
Amurgul vânăt coboară agitat,
ceru-şi îneacă angoasa în mine.
Cu degete vâscoase prinse-n noduli
chipul pocit mă strânge de gât,
scuipând ritualuri păgâne.

Iz de mucegai se lipeşte de nări
ca o zi transpirată de vară.
Ploaie nebună ce eşti, opreşte
icnetul bubos între dinţi,
nu vezi că ies din matcă puhoaie?!

Am carnea ciupercă umflată de sânge,
urletul tău îmi creşte în oase.
Strâng odaia la piept, pădure cu alge,
Lunec la vale râu fără maluri,
Doar ochiul - păianjen spânzurat de fereastră.

retrospectivă
ninge-n amintirile mele
ghemuite
blană de pisoi
într-un colţ de fotoliu
doi clopotei
spânzuraţi de glezne
copil
cu miros de pâine caldă

noaptea mă pierde
colind
pe străzile cărunte
(Dumnezeu suferă de insomnie)
mă găsesc fir de iarbă
scutur praful
degetelor crude
grăbită le ascund în zăpadă
să nu tulbur cumva
imaginea
serilor expirate
de Crăciun

(poeme prelucrate in atelierul Lira21)

27 februarie 2011

nevroză de duminică

cândva
rupeai stele din cer
să-mi îndulceşti
cafeaua cu poeme
urmăreai în oglindă cum
rodeam un colţ de creion care
naşte metafore
tulburată
căutam să aştern neliniştea
dintre noi
pe şerveţelul de masă
mută ca o toantă
trăgeam peste mine
până sub barbă
poveşti cu happy end

zgomot albastru
adun în stomac
fântâni
ţin sub coaste luna plină
malul umflat
urcă spre gâtlej
nod gordian
inima mea
piatră peste cuvinte

20 februarie 2011

poeme fără conservanţi

Nimic nou pe aici. Câteva poeme vechi, proaspăt şlefuite. Plecăciuni celor care au contribuit la iluminarea minţii mele, echipei de pe Lira, dnei Cristina Ştefan, pentru efortul titanic în scopul promovării culturii româneşti!
Semn de recunoştinţă specială pentru Alexandra, Any şi dna Camelia!
O îmbrăţişare caldă pentru Ottilia, care a oferit blogului meu un loc important pe pagina sa!  (Ottilia, dragă, ştiu că vei trece peste rândurile astea!)
Mulţumesc cititorilor mei fideli şi celor care intră întâmplător să mă citească!
Plecăciuni până în pământ pentru profa mea de lb. română şi buna mea prietenă (mi-e tare dor de dvs, cine ştie, poate într-o zi...)

inspiră adânc, femeie, şi taci...
greu este nervul secundei
soarbe izvorul din mine
dimineţi obosite
în petale de scrum
le trag peste glezne

melcul de sare
îmi clădeşte în sunet
cochilie de piatră
aplec peste şale încă un zid
de cuvinte nespuse

mai pun pe grumaz un somn fără noapte
două sau trei ce mai contează
glodul iernii acerbe
aleargă la trap
peste pomeţii desculţi

greu respiră pământul
ţărâna a prins rădăcini
peste creştetul meu
inspiră adânc, femeie, şi taci...

insomnie
aşteptarea
ţese pânză cenuşie
peste plămânii de humă
gândul mut
paşte în câmp deschis
firele de lună
moartea
mă priveşte cu ochi de ciclop
dinspre apus
cumpănă de noapte
tăcerea nu se împarte decât la unu...

cu oglinda în pumni
sălbateca inocenţă
se ascunde printre flori de liliac
adun în palme cioburi de timp
văd cum vii spre mine
zâmbeşti conspirativ
pâine caldă de la iepuri şi salam dietetic
mirosul suprapus peste zgomotul bocancilor grei
înghiţeau cărarea saşie
fericirea avea ochi de ploaie neastâmpărată
jucam şotron cu genunchii juliti...

timpul pe acolo nu a trecut demult
o amorţeală ciudată zgârâie retina
cerul în cearcăne
aceeasi poartă verde
paşii se aud tot mai slab
am rătăcit în căutările mele
tată, nu găsesc în mine puterea
să-ţi iert vreodată
plecarea atât de grăbită

autoportret
sunt atât de femeie
ard ca viaţa
port implanturi
ochi îndrăgostiţi
imitând perechi
fericirea pe sub geamuri
soarele demodat
în loc de cearşafuri
timpul are buget redus
trag pe nări mirosul de iarbă nouă
ca un maidanez flămând după
mila împărţită în stradă
aştept cucul să ghicească în palmă
ca altădată când
legam iubirea la piept cu aţă
cumpăr vise en-gros
dau oricând plămâni cu împrumut

sunt mondenă
ca o staţie terminus
unde lumea îşi scutură papucii de toamnă
aprinzând o ultimă tigară

mofturi boeme
pictez
sărbătorile
femeie-pădure
părul
pulbere de argint
tatuată pe umeri
sâni
valuri de mătase
sărutând goliciunea

Doamne
fă-mă netimp
decembre nins
opreşte clipele de catifea
în palme de copil
născut fără lumină
sau cânt de vioară
în paharul cu vin
lângă inima bărbatului
care mă iubeşte

cea dintâi vreau să fiu
inspiraţia
să împart albul nopţii
cu singurătatea poetului
striveşte-mă
între degete
bob de scoruş
aşterne-mă cerneală
sub pana cuvintelor

alerg cu sufletul desculţă
stropită cu sânge
pleoapa zorilor
se desface scoică
aruncată la mal
zvâcnetul ei
prevesteşte agonia
luminii

pe fruntea ierbii
stropii de rouă
clocesc secundele
înainte de ploaie
ecoul lor
frământă sub tălpi
curcubeul

salcâmul
îşi plimbă degetele albe
prin părul dimineţii
răcoarea
creşte ghem
din inima neagră a nopţii

îngerii lumii încă visează

la zidul plângerii
se zbate-n cădere
ploaia cu ochi de fecioară
refrene funebre
se sparg de morminte
vântul îşi linge rănile
fiară atroce
crestate în coaja de piatră
cuvintele seci
muşcă de gânduri

lângă zidul tăcerii
îngeri
cu aripile zdrobite
trimit colete
părinţilor

19 februarie 2011

zgomot albastru

Diferenţa între tristeţe şi aşteptare este picătura chinezească. / Any Tudoran /



23 ianuarie 2011

ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


/N. Stanescu/

22 ianuarie 2011

(neb)unii plâng cerneală...

în fiecare vers
se rătăcesc deliberat printre rânduri
uitarea lor
corolă de iris sculptată
în privirea globului de porţelan
e ca şi visul plâns
senil flegmatic
cerul poartă pată neagră pe grumaz
urme de cerneală

dau norii la o parte cu aripa
jocul limbilor de foc
evocând demenţa
duşuri de lumină li se scurg în vene
se retrag în uter
ritmuri primitive
umbra nopţii va culege din adâncuri
necuvintele...